Autodenunt

Recunosc că am fost manipulat de persoane precum Mihai Șora, Mircea Cărtărescu, Mircea Dumitru, Liviu Papadima, Gabriel Liiceanu, Victor Rebengiuc, de profesorii din universitățile din București, Cluj și Timișoara și de atâția alții eiusdem farinae care s-au pronunțat împotriva OUG 13 și s-au solidarizat cu demonstranții din Piața Victoriei.

Mărturisesc că m-am lăsat dezinformat de prietenii mei din tinerețe (pentru cunoscători – „Gașca”), familiști sau nefamiliști, cu copii sau fără, care și-au construit o viață mai bună sau mai puțin bună în țara asta, dar mereu cu onoare și bun-simț, în respectul legilor scrise și nescrise, și care au fost seară de seară în piață.

Mă declar hipnotizat (psihotronizat?) de prietenii sau cunoștințele mele din rândul actorilor care au ieșit în stradă să protesteze, pe deplin nerecunoscători față de grija conducerii de partid și de stat care le-a mai adăugat o sută di lei la salariu.

Certific, de asemenea, faptul că am fost instigat de studenții mei care, în plină sesiune, și-au pus pe Facebook fotografii de la proteste (te văd, te văd!), obligându-mă să concluzionez că dacă ei nu obosesc și vin la examene, cum aș putea eu obosi să-i ascult…?

Așa dezinformat, manipulat, instigat, prostit cum am fost de indivizii sus-numiți, trebuie totuși să afirm, cu tot regretul pentru cei aflați de partea corectă, sinceră, dezinteresată, nemanipulată, informată, patrioată a Forței, că n-aș putea niciodată să mă simt reprezentat de niște persoane atât de precare intelectual și moral precum Iordache și Dragnea sau de unele versiuni ale lor cu fustă cărora n-aș vrea să le spun țațe.

Viața de după proteste

Tovarășa de viață a lui Sorin Oprescu a fost numită peste noapte, conform practicii binecunoscute, în funcția de manager al Spitalului Universitar (a se vedea articolul de pe tolo.ro).

Pentru asta, doamna a tras tare anul trecut, coordonând elaborarea a 4 (patru) cărți și publicând, în medie, un articol științific la trei săptămâni

Ce trebuie să înțelegem: nu pot ieși sute de mii de oameni în stradă să lupte pentru fiecare caz punctual de abuz al autorităților. Numirile cu dedicație, pe criterii extraprofesionale sunt un sport național, practicat de TOATE partidele care s-au perindat pe la putere (PSD, PDL, PNL șamd). Dacă cei din interiorul instituției respective nu sunt solidari și nu reacționează, arătând că nu acceptă asemenea practici, lucrurile nu se vor schimba în bine, dimpotrivă. Personal, am trăit un asemenea moment la BCU București, în urmă cu 6 ani – cei de acolo suportă consecințele tăcerii lor de atunci (și de acum). „Nebunii” care au curajul să spună adevărul sunt lăsați singuri, în loc să fie susținuți de cei din jur și sfârșesc prin a fi izolați sau îndepărtați.

Dacă ești un om liber, frica nu există. Dacă aceia care-și doresc un alt fel de țară nu pun, zi de zi, simțul demnității deasupra intereselor personale, asumându-și riscurile aferente – mă refer în special la cei care lucrează în instituții de stat, care depind mai mult de bunul plac al puterii politice – mișcările de protest masive care se întâmplă (doar) o dată la câțiva ani nu le pot aduce schimbarea dorită. Altfel, după un moment ca acela pe care-l trăim, o să auzim din nou reacții de genul: uite, am ieșit în stradă, dar a fost degeaba, nu s-a schimbat mare lucru, doar a plecat o gașcă de șmecheri și a venit alta.

Cu ceva vreme în urmă, în momentul în care am afirmat că, oricât de greu mi-a fost sau mi-ar fi din punct de vedere material, nu pot regreta niciun moment regimul comunist, fiindcă pentru mine cea mai importantă valoare e libertatea, persoana cu care discutam (un nostalgic după vremurile apuse) mi-a spus, zâmbind amar: „Păi și ce să faci cu libertatea, măi Robert?”

Despre asta e vorba.

Sport și educație

29 octombrie 2016, Juventus-Napoli. La 1-1, Higuain, până mai ieri un jucător reprezentativ pentru Napoli, golgheterul echipei, înscrie pentru gazde golul de 2-1, în cele din urmă golul victoriei. Din respect pentru suporterii napoletani, Higuain se bucură reținut. Acceptă îmbrățișările colegilor de la Juventus, dar nu zâmbește, nu face gesturi triumfătoare, nu se tăvălește prin iarbă. O atitudine întâlnită deseori la jucătorii care înscriu împotriva unei foste echipe care a însemnat mult pentru cariera lor.

Pe undeva, prin anii 90 (găsesc pe Internet data: 16.09.1997),Steaua întâlnește acasă pe Fenerbahce în primul tur din Cupa UEFA. La turci joacă Sabin Ilie, fostul golgheter al Stelei, un atacant eficient, dar fără sclipirile de geniu și cariera internațională ale mult mai talentatului său frate, Adrian. Fener domină meciul și la un moment dat obține un penalty prin, ghici cine? Sabin Ilie. Parcă-l văd și acum – imaginea asta mi-a rămas întipărită în minte – cum se ridică, după ce căzuse în careu și arbitrul arătase punctul cu var, și pornește într-un sprint nebun spre banca turcilor, traversând jumătate de teren și aruncându-se în brațele rezervelor, bucurându-se de parcă tocmai ar fi marcat un gol în finala Ligii Campionilor.

Penalty-ul a fost ratat, meciul s-a terminat 0-0 iar Steaua s-a calificat în cele din urmă cu o victorie în deplasare. Exuberanța demonstrativă nu i-a folosit prea mult fostului atacant stelist: Fenerbahce a renunțat la serviciile lui după numai un sezon. Statisticile spun că a fost folosit în 12 meciuri și a marcat 3 goluri.

Despre învățământul românesc

Am găsit în calculator textul de mai jos, redactat pentru evaluarea finală a unui curs de psihopedagogie pe care l-am urmat anul trecut. Sunt departe de a fi specialist în pedagogie și/sau politici educaționale, ceea ce mă protejează de certitudinea că aș avea dreptate. 

Starea învățământului românesc este un subiect dezbătut de mulți ani încoace. În ciuda numeroaselor măsuri care au fost luate sub denumirea de „reforma învățământului”, realitatea – exprimată în indicatori precum procentul de promovabilitate la Bacalaureat sau în rezultatele unor evaluări internaționale standard, cum este testul PISA – arată că sistemul de învățământ românesc se află în criză. Este, cu siguranță, și efectul local al unei crize a educației, pe care specialiștii au semnalat-o la nivel global, cauzată printre altele de inadaptarea sau adaptarea greoaie a învățământului la cerințele și nevoile unei noi generații – generația tehnologiilor informației, generația Internetului – dar pot fi identificate cu siguranță și numeroase cauze specifice, care țin de evoluția învățământului românesc după 1990.

Una dintre cauzele principale, menționată deseori în discursurile politicienilor, este subfinanțarea. Deși toate guvernele care s-au succedat după Revoluție și-au construit programele politice în jurul unor idei „sensibile”, cu priză la masele de votanți, precum reformarea și finanțarea superioară a sistemului de învățământ și a celui de sănătate, în realitate aceste două sectoare au rămas mereu la coada priorităților. O recentă analiză realizată pe baza datelor EUROSTAT arată că România se găsește pe antepenultimul loc în Europa din punct de vedere al cheltuielilor guvernamentale cu educația, fiind urmată doar de Italia și Grecia[1]. Acest lucru se regăsește, pe lângă deficiențele bazei materiale, în slaba motivare financiară a celor care urmează cariera didactică și creează breșe pentru pătrunderea în sistem a unor persoane fără vocație și/sau fără o pregătire teoretică solidă.

Soluția cea mai la îndemână, așadar, și cea mai des invocată pentru problemele învățământului românesc ar fi finanțarea acestuia la un nivel care să stimuleze performanța didactică. În mod evident, realitatea e mult mai complexă. Dacă printr-o minune sistemului de învățământ românesc i s-ar aloca acel procent din PIB care i-ar asigura o bază materială adecvată și un nivel de salarizare a cadrelor didactice stimulant, acest lucru în sine nu ar rezolva problemele multiple pe care le are – printre ele, aceea a evaluării reale a cunoștințelor teoretice și a abilităților pedagogice ale cadrelor didactice aflate actualmente în sistem. O remunerație superioară ar trebui însoțită de exigențe superioare față de calitatea actului de educație, de eliminarea din sistem a acelor cadre didactice care nu corespund cerințelor și de operarea unei selecții mult mai dure la intrarea în sistem.

Privitor la „reforma învățământului”, sintagmă aflată pe buzele tuturor politicienilor care ajung la putere, opinia noastră este că ea trebuie să înceteze. Dacă ne amintim că, măcar în ultimii zece ani, dacă nu și mai mult, fiecare ministru al învățământului a venit cu propria sa perspectivă asupra felului în care ar trebui să arate sistemul românesc de învățământ și cu propriile măsuri de reformare, afirmația noastră nu va mai părea paradoxală. Schimbările de la an la an ale modului de organizare (clasa 0 la grădiniță, după care la școală, după care din nou la grădiniță..), ale felului în care se desfășoară admiterea la liceu sau evaluarea națională nu fac decât să-i bulverseze pe toți actanții – profesori, părinți și copii. Este nevoie de stoparea acestui carusel al improvizației curriculare și legislative și de un plan de reformare pe termen lung gândit nu de politicieni, ci de specialiștii în pedagogie, care să fie respectat de decidenții politici și aplicat ca atare.

În ciuda numeroaselor reforme de care vorbeam, conținuturile învățării nu au fost semnificativ revizuite pentru a se adapta la realitățile începutului de secol XXI. Programele de învățământ și manualele trebui regândite și restructurate din perspectiva unui demers educațional care să-i ajute pe elevi să înțeleagă și să se integreze mai bine în lumea în care trăiesc. Deși în cultura urbană este invocat frecvent mitul învățământului românesc care formează la vârf persoane supradezvoltate intelectual (vezi cazul olimpicilor, excepțiile care confirmă regula) și la bază oameni cu o educație multidisciplinară, rezultatele dure ale testului PISA (aproape 40% dintre elevii români de 15 ani au dificultăți să citească și să înțeleagă un text și pot rezolva doar exerciții matematice de bază[2]) arată cât de bine răspunde de fapt acesta unor standarde elementare. Aglomerarea de discipline și cunoștințe din multiple domenii transformă procesul educațional într-un exercițiu de memorie, a cărui finalitate, dacă există, nu este evidentă pentru elev și, implicit, nu îl motivează intrinsec. Este nevoie, în opinia noastră, de un mai mare „pragmatism” al educației, de o orientare curriculară cognitivistă (în termenii lui Eisner și Valance)[3], care să urmărească dezvoltarea unui repertoriu de abilităţi cognitive care să poată fi aplicate unui câmp larg de probleme teoretice şi de viaţă.

În acest context, un aspect pe care îl consider esențial pentru un învățământ cu adevărat consonant cu nevoile actuale ale copiilor și tinerilor este stimularea creativității și gândirii critice. Acum, sistemul românesc de învățământ îl evaluează pe elev exclusiv după cât de bine răspunde la întrebările altora. Știm foarte bine, de exemplu, că baremurile de corectare la examenele de nivel (evaluare națională, bacalaureat) recompensează reproducerea cât mai fidelă a unei anumite perspective, a unui anumit punct de vedere asupra unei opere literare. Școala ar trebui, dimpotrivă, să-l educe și să-l stimuleze pe elev să-și construiască propriile întrebări. Învățământul trebuie să promoveze nu o cunoaștere pasivă, unidirecțională, ci una proactivă, care încurajează și dezvoltă spiritul critic, luarea de atitudini. (Un test simplu, pentru a ne edifica asupra consecințelor învățământului orientat spre cunoașterea pasivă, se poate face în universitate, întrebându-i pe studenții din anul I ce părere au cu privire la o anumită problemă – se va observa că, pentru cei mai mulți dintre ei, faptul că li se solicita opinia creează un blocaj. Mintea lor va căuta cu febrilitate nu să realizeze conexiuni între datele, cunoștințele, experiențele avute pentru a oferi un răspuns personal, ci răspunsul corect, cel așteptat de profesor – pentru că, nu-i așa, în școală și liceu au învățat că există un singur adevăr, iar deținătorul lui este profesorul. Conform reflexului format, scopul întrebărilor puse de un profesor nu este de a afla cum gândesc cu privire la un subiect, ci cât de bine au reținut ce le-a spus profesorul cu privire la subiectul respectiv).

În ceea ce privește stimularea și educarea gândirii critice, ea este esențială și dintr-un alt motiv: trăim într-o societate a informației furnizate sub toate formele și pe toate canalele, de un număr indefinit de emițători. Spre deosebire de generațiile anterioare, generația Internetului are acces la informație pe scară largă. Dacă înainte de era Internetului școala era, printre altele, un filtru care ținea la distanță anumite informații și cunoștințe, astăzi, în condițiile accesului global la informații, este mai important ca ea să-i învețe pe copii și pe tineri cum să facă singuri această distincție și cum să nu se lase manipulați sau induși în eroare de numeroasele mesaje cu potențial dăunător.

[1] EUROSTAT Newsrelease, 122/2015 – 7 July 2015. Disponibil online la: http://alturl.com/zjafp.

[2] Raluca Pantazi, Rezultate PISA 2012: Aproape 40% dintre elevii români au dificultăți să citească și să înțeleagă un text și pot rezolva doar exerciții de bază la Matematică. Disponibil online la: http://alturl.com/j2wy9.

[3] Ion Negreţ-Dobridor, Teoria generală a curriculumului educaţional. Iași: Polirom, 2008, pag. 26-27.

 

A bloca, blocare, din prima conjugare

Azi am blocat câțiva concetățeni de pe Facebook care au comentat știrea despre problemele de sănătate și retragerea din viața publică a regelui Mihai, făcând referire la celebrele vagoane cu aur pe care propaganda comunistă, generoasă cum o știm, le-a atașat trenului cu care a fost expediat peste graniță ultimul monarh al României.

Comentacii au reacționat la o știre postată de altcineva, nu de mine, dar niciodată nu sunt atât de ocupat încât să nu-mi găsesc timp pentru a face să dispară din spațiul meu virtual asemenea specimene care-mi zdrențuiesc weltanschauungul.

E trendy să spui că oricine are dreptul la o opinie. Ce te faci însă când „oricine” nu știe sau nu vrea să se informeze? Sau când „oricine” are o opinie (de neclintit) despre orice, de la politică, fotbal sau etnogeneza poporului român până la undele gravitaționale și bosonul Higgs? Nu cumva se confundă dreptul la opinie cu dreptul de a-ți da cu presupusul?

Când nu știi despre ce e vorba în propoziție, când nu vrei să te informezi cât de cât înainte de a emite o părere, you have the right to remain silent*.

Părerea mea.

*Din păcate, prea puțini concetățeni știu să profite de acest drept – a se vedea interviurile lui Viorel Gaiță (de exemplu, acesta).

Nu, botezul nu a fost scos în afara legii, dar cu prostia ar merita să încercăm

De ceva vreme mă preocupă tema evaluării informațiilor. Din (ne)fericire, „cazurile” care m-au împins s-o abordez devin din ce în ce mai numeroase.

Recent, a apărut pe site-ul Cancan articolul intitulat Decizia care scoate botezul in afara legii! Din martie 2016, nu mai ai voie sa-ti creștinezi copilul!semnat Gabriel Niculescu (Cancan,  25.01.2016, accesat: 30.01.2016).

În articol ni se spune că botezul nou-născuților a fost scos în afara legii printr-o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicabilă din martie 2016, „dezvăluirea” fiind făcută de un site… bulgăresc. Ne este prezentat apoi un citat (nu se spune din cine) în care se face referire la problema respectivă (nu insist, cine e curios poate să citească articolul).

În realitate, sursa știrii nu e un site bulgăresc, ci unul italian, ilGiomale.it: Corte europea: da marzo 2016 battezzare i neonati è reato (20.01.2016, accesat: 30.01.2016). Conform acestui articol, Curtea europeană (care dintre ele?!) ar fi anunțat că din martie 2016 botezul nou-născuților va fi interzis în toată Europa. Se dă un citat din „judecătorii de la Strasbourg” (?) (citatul preluat de Cancan), apoi este citat un anume ziarist Andrew McFarell de la ziarul The Times care ar fi lăudat această decizie și un realizator de emisiuni radiofonice pe nume Michele Muro, care vorbește despre sfârșitul Occidentului. O căutare pe site-ul ziarului The Times nu returnează niciun rezultat pentru McFarell. Mai mult, nicio căutare pe Internet cu „Andrew McFarell” nu duce la vreun cont sau vreo informație asociată unui ziarist cu acest nume, cu excepția celor care reprezintă preluări ale știrii de care vorbim. Și în cazul lui Michele Muro, căutarea pe Google dă același rezultat: realizatorul Michele Muro nu există decât în știrea respectivă.

Mă rog, dacă nu vrem să ne complicăm prea mult cu verificările, citim disclaimerul din partea de jos a site-ului, unde scrie așa: Il Giomale non è a tutti gli effetti una testata giornalistica, e come magazine satirico alcuni articoli contenuti in esso potrebberò non corrispondere alla veridicità dei fatti. Pe românește, Il Giomale nu este un ziar propriu-zis, ci unul satiric, iar cititorii sunt avertizați că unele articole s-ar putea să nu corespundă cu realitatea.

Problema mea nu e că ziarele în căutare de senzațional, din prostie sau cu intenție, promovează fake-uri drept știri adevărate, ci că o mulțime de oameni ajung să creadă asemenea inepții fără să facă minimul efort de a verifica informația.