A bloca, blocare, din prima conjugare

Azi am blocat câțiva concetățeni de pe Facebook care au comentat știrea despre problemele de sănătate și retragerea din viața publică a regelui Mihai, făcând referire la celebrele vagoane cu aur pe care propaganda comunistă, generoasă cum o știm, le-a atașat trenului cu care a fost expediat peste graniță ultimul monarh al României.

Comentacii au reacționat la o știre postată de altcineva, nu de mine, dar niciodată nu sunt atât de ocupat încât să nu-mi găsesc timp pentru a face să dispară din spațiul meu virtual asemenea specimene care-mi zdrențuiesc weltanschauungul.

E trendy să spui că oricine are dreptul la o opinie. Ce te faci însă când „oricine” nu știe sau nu vrea să se informeze? Sau când „oricine” are o opinie (de neclintit) despre orice, de la politică, fotbal sau etnogeneza poporului român până la undele gravitaționale și bosonul Higgs? Nu cumva se confundă dreptul la opinie cu dreptul de a-ți da cu presupusul?

Când nu știi despre ce e vorba în propoziție, când nu vrei să te informezi cât de cât înainte de a emite o părere, you have the right to remain silent*.

Părerea mea.

*Din păcate, prea puțini concetățeni știu să profite de acest drept – a se vedea interviurile lui Viorel Gaiță (de exemplu, acesta).

Nu, botezul nu a fost scos în afara legii, dar cu prostia ar merita să încercăm

De ceva vreme mă preocupă tema evaluării informațiilor. Din (ne)fericire, „cazurile” care m-au împins s-o abordez devin din ce în ce mai numeroase.

Recent, a apărut pe site-ul Cancan articolul intitulat Decizia care scoate botezul in afara legii! Din martie 2016, nu mai ai voie sa-ti creștinezi copilul!semnat Gabriel Niculescu (Cancan,  25.01.2016, accesat: 30.01.2016).

În articol ni se spune că botezul nou-născuților a fost scos în afara legii printr-o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicabilă din martie 2016, „dezvăluirea” fiind făcută de un site… bulgăresc. Ne este prezentat apoi un citat (nu se spune din cine) în care se face referire la problema respectivă (nu insist, cine e curios poate să citească articolul).

În realitate, sursa știrii nu e un site bulgăresc, ci unul italian, ilGiomale.it: Corte europea: da marzo 2016 battezzare i neonati è reato (20.01.2016, accesat: 30.01.2016). Conform acestui articol, Curtea europeană (care dintre ele?!) ar fi anunțat că din martie 2016 botezul nou-născuților va fi interzis în toată Europa. Se dă un citat din „judecătorii de la Strasbourg” (?) (citatul preluat de Cancan), apoi este citat un anume ziarist Andrew McFarell de la ziarul The Times care ar fi lăudat această decizie și un realizator de emisiuni radiofonice pe nume Michele Muro, care vorbește despre sfârșitul Occidentului. O căutare pe site-ul ziarului The Times nu returnează niciun rezultat pentru McFarell. Mai mult, nicio căutare pe Internet cu „Andrew McFarell” nu duce la vreun cont sau vreo informație asociată unui ziarist cu acest nume, cu excepția celor care reprezintă preluări ale știrii de care vorbim. Și în cazul lui Michele Muro, căutarea pe Google dă același rezultat: realizatorul Michele Muro nu există decât în știrea respectivă.

Mă rog, dacă nu vrem să ne complicăm prea mult cu verificările, citim disclaimerul din partea de jos a site-ului, unde scrie așa: Il Giomale non è a tutti gli effetti una testata giornalistica, e come magazine satirico alcuni articoli contenuti in esso potrebberò non corrispondere alla veridicità dei fatti. Pe românește, Il Giomale nu este un ziar propriu-zis, ci unul satiric, iar cititorii sunt avertizați că unele articole s-ar putea să nu corespundă cu realitatea.

Problema mea nu e că ziarele în căutare de senzațional, din prostie sau cu intenție, promovează fake-uri drept știri adevărate, ci că o mulțime de oameni ajung să creadă asemenea inepții fără să facă minimul efort de a verifica informația.

Cât, cui si pâna când suntem datori

AVERTISMENT: Aceasta nu este o postare despre sistemul bancar.

Ne naștem datori, iar de-a lungul timpului datoriile se acumulează. Suntem datori părinților, care ne-au dat viață, le rămânem îndatorați acelor profesori care ne-au dat încredere și ne-au ajutat să ne descoperim drumul, strângem datorii peste datorii la partenerii care ne stau alături peste ani, este imposibil să ne achităm vreodată datoriile față de copii, la care ne-am deschis credit până la sfârșitul lumii noastre.

Și totuși…

Unii consideră binele pe care ți l-au făcut drept un împrumut care trebuie restituit, dar nu oricum, ci cu o dobândă cămătărească, o datorie pe care, în  fapt, n-o vei putea stinge niciodată. Te-am încurajat când erai student, te-am susținut ca proaspăt angajat, te-am recomandat atunci când îți căutai un loc de muncă? Ok, dar nu uita că totul se plătește. Și trebuie să plătești. Trebuie să faci numai ce-ți zic eu, să iei doar acele decizii cu care eu sunt de acord, să-i urăști pe oamenii pe care-i urăsc eu, să te însoțești doar cu cei din „gașca” mea și, în general, să ai opiniile mele. Dacă nu faci lucrurile astea, ești nerecunoscător, ingrat, lipsit de caracter. Ai uitat de unde ai plecat.

A recunoaște binele pe care mi l-ai făcut, a nu-l nega, a nu-l bagateliza, a-l aprecia la adevărata importanță, a ți-l întoarce atunci când am ocazia, a nu-l uita niciodată ține de caracter. A încerca să mă transformi într-un soi de sclav, a încerca să-mi anihilezi liberul arbitru pe motiv că am beneficiat la un moment dat de ajutorul, de susținerea ta ține de o perspectivă comercială asupra relațiilor umane. Înseamnă că nu m-ai ajutat dezinteresat, din altruism, ci cu scopul de a  crea o dependență. Și că în relația noastră nu mă vezi ca pe un partener, ca pe un egal, ci ca pe o ființă mereu inferioară, un simplu executant al voinței tale.

„Noua era” a bibliotecilor universitare românesti

(Editorial publicat în nr. 10/2015 al revistei Biblioteca)

De ceva vreme urmăresc de la distanță, cu un amestec de nostalgie și îngrijorare, tabloul în mișcare al bibliotecilor universitare românești.

Nostalgia izvorăște din amintirea a ceea ce îndrăznesc să numesc, cu riscul de a fi acuzat de paseism, „vremurile bune” ale bibliotecilor universitare postdecembriste. Fără să pot mărturisi vreun moment de pogorâre a raiului printre rafturile cu publicații – ar fi fost într-adevăr un miracol ca bibliotecile să fi urmat o traiectorie radical diferită de cea a celorlalte instituții ale țării – pot totuși afirma că au fost ani în care entuziasmul, implicarea și solidaritatea bibliotecarilor, dar și poziția bibliotecii și atenția acordată ei în cadrul universității se situau la un nivel superior celui de azi.

Este adevărat, contextul actual este altul decât cel din urmă cu un deceniu și incomparabil cu situația din anii 90. Accesul online la informație a generat modificări substanțiale în comportamentele informaționale ale profesorilor și studenților. Bibliotecile sunt mai puțin utilizate, în special ca spații fizice, iar cererea de informații  pe suport electronic este în creștere. Scăderea statisticilor de utilizare generează îngrijorare, dar și reacții detașate, de tipul „ce nevoie mai avem de biblioteci?”, în rândurile unora dintre decidenții din universități. Nu-mi propun acum să discut cât de justificată este o asemenea întrebare, exprimată rareori prin cuvinte (din rațiuni strategice – nu „dă bine” să pui la îndoială legătura dintre accesul la informație și calitatea procesului educațional!), cel mai adesea prin acțiuni: subfinanțare, reducerea schemei de personal, restrângeri de spații… Pot doar să constat că înțelegerea îngustă a rolului bibliotecii în învățământul superior se reflectă azi, parcă mai mult decât oricând, în decizii care îi afectează buna funcționare. (Doar un exemplu, aparent banal: alegeți la întâmplare 10 site-uri ale unor universități din România și căutați informații privind biblioteca – veți descoperi că, de cele mai multe ori, link-ul care vă trimite către ele nu apare pe prima pagină, fiind ascuns în categorii gen „Departamentul administrativ”, „Resurse educaționale” etc. Pentru a vedea diferența, procedați la fel cu zece universități din Europa Occidentală sau din SUA).

Un factor care contribuie la fel de mult la starea actuală a bibliotecilor universitare este calitatea managementului bibliotecii. La începuturile carierei și încă o bună perioadă după aceea, am avut șansa de a-i cunoaște și de a colabora cu câțiva înzestrați directori de biblioteci formați înainte de Revoluție. Unii dintre ei – nu mulți, ce-i drept – confirmau pe deplin zicala „omul sfințește locul”: lideri în adevăratul înțeles al cuvântului, buni motivatori pentru bibliotecarii din subordine, personalități puternice, care au știut să găsească cele mai bune argumente pentru a pleda cauza bibliotecilor în fața conducerii universităților sau a ministerului educației și care, la plecare, au lăsat în urmă instituții puternice, cu o identitate bine definită în mediul academic și cu un prestigiu pe măsură. Departe de mine intenția de a idealiza „vechea gardă”, care a oferit, de asemenea, suficiente exemple de cum n-ar trebui condusă o asemenea instituție; totuși, privind unele dintre profilurile de manageri pe care ni le propune prezentul, nostalgia mi se pare a fi o reacție de bun-simț.

Astfel, în ultima vreme asistăm la o deprofesionalizare a funcției manageriale, la numeroase exemple de biblioteci universitare în fruntea cărora au fost impuse persoane din afara profesiei, fără cunoștințe de specialitate, fără practica lucrului într-o structură infodocumentară și, în unele cazuri, fără experiență managerială, indiferent de domeniu. Uneori, de vină sunt coteriile politice, alteori cele universitare sau, pur și simplu, lipsa apriorică de încredere în capacitatea unui bibliotecar de a conduce această structură subordonată universității. Așa se face că la conducerea bibliotecii, adesea, unui bibliotecar cu experiență, care lucrează în instituție de ani de zile, o cunoaște ca pe propriul buzunar și, poate, are și studii biblioteconomice, îi este preferat un cadru didactic. Există, desigur, și excepții – cu siguranță mai numeroase decât cele pe care le cunosc eu – așa cum sunt cele ale unor universități precum Academia de Studii Economice sau Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, unde conducerea bibliotecii a fost încredințată unor absolvenți ai învățământului de specialitate, în același timp bibliotecari cu experiență, cu rezultate benefice.

Vreau să fiu bine înțeles: nu cred că studiile de biblioteconomie și/sau experiența profesională sunt o condiție sine qua non a reușitei manageriale, cum nici statutul de cadru didactic nu constituie o garanție în acest sens. În schimb, consider păguboasă și, de ce nu, injustă ignorarea specialiștilor din biblioteci care au suficientă experiență și cunoștințe pe care ar putea să le valorifice în mod superior dintr-o poziție de top management. Dincolo de specializare, ei au o puternică motivație interioară de a se implica în dezvoltarea bibliotecii, pentru că acela e locul unde au crescut ca profesioniști și în care și-au investit o parte însemnată a existenței. Uneori, chiar după ce conducerea este preluată de o persoană din afara instituției, acești bibliotecari cu experiență sunt cei care asigură în fapt (dar fără remunerație!) coordonarea ei, directorul rezumându-se la a semna hârtii. Și mai grave sunt situațiile în care cei ajunși conjunctural în fruntea unei biblioteci nu pot sau nu vor să-i apere statutul și poziția în cadrul universității, fiind mult mai preocupați să-și protejeze propria funcție decât să se opună redistribuirilor sau reducerilor de personal, preluărilor de spații (inclusiv din clădiri noi, proiectate de la bun început pentru a găzdui biblioteci!), diminuării bugetului de achiziții…

Există, desigur, situații fericite în care un manager cu o altă specializare și experiență profesională are suficientă deschidere și dorință de a deprinde tainele meseriei noastre, devenind în timp un bun conducător de bibliotecă. De cele mai multe ori, însă, poți recunoaște cu ușurință un manager numit în funcție de criterii extraprofesionale după tendința de a evada din aria „tehnică”, hiperspecializată a activităților de bibliotecă, pe care nu poate sau nu vrea să o asimileze și de a-și canaliza atenția și resursele spre zone de interes pe care le poate gestiona cu mai multă ușurință. O asemenea tendință este implicarea instituției în organizarea unor manifestări culturale de diverse tipuri, o preocupare specifică bibliotecilor publice, nu celor universitare.

A pune accentul pe chestiuni secundare misiunii unei biblioteci de învățământ, cum sunt organizarea sau găzduirea de evenimente culturale, concurând astfel alte instituții finanțate de la buget care au acest obiect de activitate specific, nu reprezintă vreo viziune managerială inovatoare, cum încearcă unii să ne explice pe un ton doct, ci mai degrabă modul în care managerul își asigură o vizibilitate personală mai mare. Este, în opinia mea, forma în care se manifestă refuzul managerilor respectivi de a accepta faptul că activitatea unei biblioteci universitare nu are nimic spectaculos! Nobilul anonimat al travaliului de zi cu zi dintr-o bibliotecă intră în conflict cu orgoliul conducătorului ei – și atunci instituția se transformă în instrumentul lui de PR personal, autopromovarea fiind prezentată în mod oficial drept „preocupare pentru creșterea prezenței bibliotecii în mediul cultural-educativ și științific”.

Să admitem că de pe urma acestui exercițiu de narcisism beneficiază pe undeva și biblioteca, prin apariția mai frecventă a numelui ei în mass-media. Care este, însă, beneficiul concret pentru utilizatorii ei specifici? Influențează oare vizibilitatea dobândită în acest fel statisticile de utilizare a bibliotecii? Prestigiul de instituție care organizează sau găzduiește „evenimente” nu poate înlocui ceea ce așteaptă în primul rând cadrele didactice, studenții și cercetătorii de la biblioteca universitară: surse documentare de actualitate, spații funcționale și primitoare, condiții de studiu individual și în grup, servicii la cel mai înalt nivel – toate, foarte greu de pus la dispoziție atunci când dezvoltarea colecțiilor, modernizarea serviciilor, perfecționarea profesională a bibliotecarilor sunt preocupări de rang secund.

Efectul experimentelor manageriale nefericite nu se reflectă doar asupra utilizatorilor, ci îi afectează și pe bibliotecarii, numeroși, pentru care biblioteca nu este doar un loc de muncă. Un alt lucru pe care majoritatea managerilor din această categorie îl înțeleg cu greu sau deloc este faptul că viața profesională ține loc, pentru cei pasionați de meserie, satisfacțiilor materiale care, după cum se știe, sunt sublime dar lipsesc aproape cu desăvârșire. Un bibliotecar dedicat care este deposedat de sentimentul utilității, căruia i se transmite în mod implicit sau explicit mesajul că experiența și cunoștințele sale nu contează atunci când se iau anumite decizii se va transforma mai devreme sau mai târziu într-un angajat demotivat, cu un randament scăzut.

Ce nu le-ar strica specialiștilor din biblioteci, în aceste condiții, este să dea dovadă de mai multă demnitate profesională și umană. Tăcerea prevăzătoare și lipsa de reacție față de deciziile care dăunează instituției le asigură o protecție momentană și iluzorie. Din contră, a spune „nu” atunci când trebuie nu este doar o obligație profesională, ci și o formă de autoconservare. Referindu-se la cazul Ridzi, finalizat cu un proces în urma căruia au fost condamnați, pe lângă fostul ministru al tineretului și sportului, numeroși funcționari din minister, Cătălin Tolontan scria deunăzi: „De fiecare dată cînd un funcționar execută în orb ordinele unui superior să știe că întotdeauna se ajunge aici: va fi tras după el, iar șeful se va delimita”. E bine să se audă și în biblioteci! Dacă vă iubiți și respectați cu adevărat meseria, apărați-o. Vorbiți – calm, cu argumente, dar exprimați-vă punctul de vedere de profesioniști. Sunteți cei mai îndreptățiți să o faceți – dacă nu voi, atunci cine…?

În linii mari, așa arată „noua eră” a bibliotecilor universitare românești pe care o profețea cineva în urmă cu cinci ani, într-un moment de schimbare interpretat în cheie optimstă, în ciuda tuturor evidențelor. Din fericire, din acest tablou fac parte și biblioteci performante, sprijinite de universitățile lor tutelare, și manageri dedicați și pricepuți, și numeroșii bibliotecari care își onorează profesia, continuând să o practice la standarde înalte, în așteptarea unor vremuri mai bune. Să sperăm, așadar.

Online cu pedale sau cum stă treaba la noi cu societatea informatiei

Poți plăti taxa pe clădiri și la CEC. Dar nu la orice CEC – doar la o filială din sectorul tău. Online, banii tăi nu pot călători în alt sector. Sunt tratați ca niște refugiați care vor să pătrundă în spațiul Schengen.

Ai varianta să plătești la un infochioșc special pus la dispoziție de cei care îți iau banii. Dar numai la un infochioșc din sectorul tău. Un intrus dintr-un alt sector n-are nicio șansă să înșele sistemul. Banii lui nu sunt buni aici. Poți plăti numai pe baza scanării cărții de identitate. Nu poți plăti pentru o altă persoană, dacă-i știi CNP-ul. Nicio măsură de precauție nu e exagerată ca să te protejeze de infractorii care vor să achite impozitele în locul tău.

Desigur, poți plăti și online, pe ghișeul.ro. Dar pentru asta trebuie să te duci la direcția de taxe și impozite, ca să faci o cerere. Adică exact acolo unde n-ai chef să te duci, că de-aia cauți alternative.

Pe vremuri, la Biblioteca Centrală Universitară, refăcută și extinsă, s-a decis ca pontajul să se facă electronic, nu pe bază de condică de prezență, ca până atunci. S-a cumpărat sistemul, s-a instalat, angajații au primit carduri de acces. După puțin timp s-a decis că e mai bine să existe și pontaj electronic, și condică de prezență. Că unii încep la 7.30 iar alții au program decalat. Că apar probleme la contabilitate. Că e periculos fără condică și se pot produce traume ireversibile la nivel de organizație.

Știre de azi: Consilierii generali ai Bucureştiului au decis să voteze din nou prin ridicarea mâinii, în condițiile în care la primărie există un sistem de vot electronic care a costat 180.000 de euro. Un consilier: „să se voteze cum s-a votat timp de trei ani de zile, că nu ne-au căzut mâinile”.

Atât.

Să se plagieze, primesc, dar pe ici, pe colo, si anume în părtile esentiale

În ultimele două săptămâni, subiectul plagiatului mi-a dat târcoale, venind din direcții diferite: o prietenă ale cărei fotografii au fost folosite drept model de un pictor, fără să-i ceară voie sau să o citeze („după o fotografie de…”)… alta care și-a găsit articolele pe teme de psihologie postate pe un site, sub numele altcuiva… paragrafe întregi din rezumatul tezei mele de doctorat regăsite într-un articol apărut într-o publicație biblioteconomică din Republica Moldova…

În ceea ce mă privește, i-am semnalat plagiatul redactorului coordonator al publicației, comunicându-i că aștept măcar niște scuze de la „autoare”. Cum nu le-am primit, îi fac publice aici numele și isprava – cine are răbdare, se poate delecta parcurgând documentul PDF în care am pus pe două coloane paragrafele gemene.

Pe scurt, din articolul de 4 pagini și (aproape) jumătate cu titlul Viitorul bibliotecarilor și al bibliotecilor universitare: reflecții conceptuale („reflecții conceptuale”?!), semnat de Axenia Vașciuc, circa 95% dintre cuvinte îmi aparțin. Amuzant e că mi-au fost preluate, fără discernământ, inclusiv formulările care introduceau opinii personale (în opinia noastră; putem afirma cu aceeași convingerecum nu am agreat niciodată sentințele cu caracter generalizator, considerăm că…); așadar, doamna Vașciuc afirmă și nu agreează cot la cot cu mine, deși n-are nicio contribuție originală în tot articolul, cu excepția faptului că și-a așezat numele în fruntea lui.

Cred că a trecut vremea toleranței față de genul ăsta de hoție. Cazurile s-au înmulțit atât de mult, încât suntem datori să le facem publice ori de câte ori avem ocazia și, la o adică, să apelăm la tribunal. Dacă ne facem că nu-i vedem pe furăcioși, ei își vor vedea liniștiți de treabă și vor face carieră. Uitați-vă cine e în fruntea guvernului.

Late edit: Între timp, în urma semnalului meu, editorii au decis retragerea revistei de pe site si re-redactarea ei, fără articolul incriminat. Le mulțumesc pentru promptitudine și probitate.